Metastază

Afară este  o lumină orbitoare ce mângie întunericul oamenilor zâmbitori de pe stradă, iar eu stau precum fiica lui Alzheimer, căutând pastila împotriva uitării sau reamintirii,  nu-mi amintesc.

Am murit de atâtea ori încât am uitat cum am reinviat, dar niciodată cum am murit. Mi s-a spus că boala  trebuie tratată cu 3 picaturi de optimism dimineața, 2 pastile de speranță la amiaz, iar seara un pahar de vorba sinceră cu mine. Nu gasesc cutia cu medicamente. Am cautat pănâ și în sertarul Inimii și desi dulapul Creierului era foarte dezordonat, am cautat și acolo, am lăsat hainele așa cum le-am găsit… e haos peste tot.

Mintea mi-e pierdută asemenea unei frunze ce cade din cel ma înalt și frumos copac. Zbor în departarea gândurilor pierzându-mă într-un purgatoriu al confuziei. Mă ating, nu știu dacă așa se simte viața, dar parcă spinul e mai moale în comparație cu ea.  Mi-am dorit lucruri, am luptat pentru ele, la sfârșit de drum m-au distrus… credeam că învăț incontinuu, dar sunt o repetentă cu diploma.

Privesc demonii gândurilor mele, mi-au violat toată lumina aruncându-ma nici macăr în întuneric, ci într-o ceață otravită.  Refuz să recunosc dansul în care m-au tras, bad habits die hard..eu am tot murit, dar nu și obiceiurile. Sunt atâtea de spus, însă în zilele ploioase tacerea e mai zgomotoasă decât orice ceartă.

M-am luat cu vorba, parca cautam niște medicamente…

Playlist blestemat

Îmi plăcea mâncarea caldă…asta până când m-am ars prima dată.

Aveam multe obiceiuri bune în trecut : credeam în oameni, râdeam, luam cele mai bune decizii, dădeam cele mai bune sfaturi, nu-mi păsa, speram, eram optimistă, visam……credeam în Moş Crăciun.
Azi, pănă şi mitul lui Moş Crăciun ar putea fi mult mai realist decât cel a oamenilor ce promit că se schimbă. Oamenii nu se schimbă..vremea nu se schimbă, există 2/4 anotimpuri, fiecare alternează, acesta este cursul normal, asta nu înseamnă că ea se schimbă.

Promisiunile sunt cel mai frumos cântec pentru urechile unui visitor. Ne place ritmul, faptul că noi suntem muza cantecului, dar ce ne place mai mult sunt versurile… Cât de înşelătoare pot fi cuvintele! Nu citii mai departe..poate chiar cuvintele mele sunt inspiraţia pentru o revoltă împotriva cântecului ascultat, şi nu fiecare cântec e identic.

Obişnuim să dăm o şansă, mai apoi a doua, a treia.. şi aşa încet involutar învăţăm numeralul. Deşi lumea zice că începe de la 0 după ce iartă, eu am obişnuit să încep de la -1, -2.., iar apoi i-am spus că m-am săturat de atâta matematică. Oamenii nu se schimbă, oamenii îşi schimbă doar masca (deşi nu e Halloween)se prefac a fi ceea ce ne place ochilor şi inimii, iar mai apoi uită, uită că avem doar un suflet, o inima şi o răbdare limitată. Ne ardem de atâtea ori încât ajungem să ne ardem toate visele, speranţele, optimismul. Speri atât de mult într-o schimbare, încât ajungi tu să te schimbi. Încet realizezi că aşteptări ar trebui să ai doar de la tine, iar dezamăgirile se nasc din nebunia ta de-a ierta şi a crede la nesfârşit aceaşi melodie, doar cu versuri mai bune.

M-am ars cu supă, acum încerc să suflu şi în iaurt…

P.S. Aud o melodie tare frumoasă pe fundal, parcă aş vrea să o ascult..ce să fac?!

Eclipsă

Azi a fost Eclipsă și încă nu s-a terminat…

Am crezut că nu ştiu să mai scriu vorbe frumoase, degetele îmi tastau frenetic  melodii triste/ frumoase, lucru ce-l evit pe cât se poate. Orice moment de linişte este pentru mine un duşman; liniştea mă face să gândesc mai mult decât ar trebui, iar tot ce voiam eu era să fug, să fug de tot şi să nu mă uit înapoi.

Apoi ai zâmbit…aş fi vrut să găsesc un defect în zâmbetul tău, dar tot ce am reuşit, a fost să nasc şi eu unul. Da am zâmbit, uitasem  cum se simte.

Nu mă gândesc la trecut, sunt prinsă în furtună gândurilor frumoase, nu mă deranja decât dacă ai de gând să contribui cu o floare pentru primavara din sufletul meu. Azi nu mă gândesc doar la tine şi la mine. Mă gândesc cum se simte să îmi mângâi privirea cu zâmbetul tău sub un cer atât de înnorat, înconjuraţi de ape tulburi, uragane, iar pământul ce se mişcă sub picioarele noastre nu face nimic mai mult decât să trezească sentimentele aflate în hibernare.

Azi nu-mi pasă de mâine.

Aerul tău îmi face pilea să tresară precum un copil ce primeşte cadoul dorit, iar eu sunt doar un suflet rătăcit ce parcă a găsit un indicator spre casă. Îmi ascund fericirea sub minuscule gesturi gata să trădeze tot simt. Dar nu avem nevoie de cuvinte, tu ştii ce naşti în mine.E deja prea mult pentru azi…eclipsa e aproape de sfârşit.

La revedere Soare, ne vedem dată viitoare!

Cu drag, Luna

Manifest împotriva cuvintelor

M-am săturat de cuvinte.Mi-e greța de ele, nu-mi mai transmit nimic. Sunt un bătrân bolnav, veșnic amenințat de boli,  dar eu sunt deja contaminată cu orice virus posibil. Nimic nu mai este surprinzător…mintea și inima mea în sfarșit coabitează, amandouă sunt imune la cuvinte. Niciuna nu mai are chef să asculte, să vorbească. Am obosit de la atatea cuvine  în zadar…

Cuvintele  sunt cele mai dulci-acrișoare droguri, iar drogurile înainte să te omoare, te tin în viață.  Ele sunt detaliile în care se ascunde diavolul, sunt melodiile tale preferate, dar pe fundalul căruia nu se petrece nimic frumos, sunt promisiunile  șarpelui, iar tu  ești o Eva ce le-a mușcat.

Cuvintele lipsite de fapte sunt ca și primavara fără flori. Am iubit cuvintele, acum sunt rare momentele când ne îmbrațișăm, uneori îmi tin de cald, altori mă îmbolnavesc, uneori le iubesc, alteori le blestem, dar azi le urăsc.  Le urăsc pentru că m-au dezamagit. Iar eu nu uit, nu uit că mi-au promis multe, dar mi-au adus prea puține.

Aș putea adauga faptul că ele nu se schimbă, rămân la fel, se concluzioneaza in aceleași promisiunii eșuate și în același dans al ielelor. Dar nu o să mai adaug acest lucru.

Azi nu mai vorbesc, azi ma razbun pe cuvinte, azi sunt în renovare.

Purgatoriu

 

Mă gandilă nevrotic inima,

Zgârie demonic cu unghiile moi,

Se zbate și urlă și plange aiurea,

Și creierul îi rade demonic din nori.

 

Găsit-am  mormânt în loc întunecat,

Unde soarele a apus, și luna a înnoptat,

Departe de corbi hazli și pasi tremurați,

Loc special inventat, pentru tine, inimă nebună!

 

Nu te-am trimis în infern..nu esti o cucuvea,

Oricât ai fost de rea, nu asta-i soarta ta.

Ascunde-ti odioasa teamă, sub ranchiunea grea,

Dormi linistită-n pace, va veni si vremea ta!

 

Razboi civil

Cine nu-ți înțelege tăcerea, nu-ți va întelege nici cuvintele

 Nu reusesc niciodată să scriu frumos, decât atunci când folosesc termeni din câmpul lexical al dragostei…prea multă teorie. Niciodată n-am scris frumos, degetele îmi tastează invers proporțional cu comportamentul meu cotidian. Nu scriu pentru nimeni. Tocmai am mințit. Scriu pentru celealalt “Eu”. Acel Eu care uită de suferintă când bea 2-3 picaturi din licoarea fericirii,  scriu pentru acel Eu cărui încerc să îi atrag atenția să nu uite în viitor, ceea ce l-a determinat să arunce câteva cuvinte urâte, malefice  într-o poezie mormântală. Dacă aș fi în alt corp și mi-aș citi cuvintele, m-aș speria, aș caracteriza acel “om” ca fiind demonic, cuprins de ura și răutate….și trist. Da urăsc. Urăsc acel “eu” care nu vine pe aleea pe care vreau eu să merg și se abate, zăbovind în iubiri terminate prematur, în vorbe dureroase și vise nepămantesti și speranțe basmice. Cum să nu urăști acel “EU”, cum să nu încerc să îl aduc pe calea cea bună și să nu mai existe două parți ce mă bantuie frenetic.  Simt în mine  o zi de vară, ziua radiez cu zâmbetul programat, iar noaptea se lasă furtuna cu tunetele și traznetele melodioase…dar eu vreau sa fiu Seara, cum reușesc să devin?! Oare tu nu ai urî acea ființă?! Niciodată nu voi urî pe cineva mai tare decât mă urăsc pe mine! Nu știu dacă am urât pe cineva cu adevărat…m-am urât pe mine, pentru că m-am dezamagit singură crezând în SF-uri ce nici romanele n-au vazut, m-am urât pe mine pentru că am avut încredere în alți oameni mai mult decât am avut în mine, m-am urât pe mine pentru  că am citit prea multe basme și am crezut că pot și eu să am și eu o pagină pe care scrie HAPPY END. Ura față de altcinvea, e doar un pretex de a trece peste ura față de tine.

Am încetat să urăsc oamenii, pentru că sigur dacă ar trebui să urăsc pe cineva, acel cineva se urăște mai mult decat aș putea eu să o fac. Deocamdată sunt ocupată cu mine…

Copiii mei..

 

Ma parasit harul, ma părasit darul..capăt de drum.

Vreau o întristare ca din ea să răsară vorbe de plumb.

Gheaţa din inima îmi topeşte puterea,

Vreau caldura ca să reînvie tăcerea.

 

 

Torn din paharul singurătăţii, elixirul durerii,

Sufletul îmi rade, în ciuda placerii,

Vreau sa mor, ca să reinviu orgolios,

Nu vreau liniste,sunt un om întors pe dos!

 

 Imbib nepasarea în durere cronică,

Stare anacronică, lipsită de logică,

Mă înec în trilul corbilor hazlii,

Vor din nou la mine..mi-a fost dor de ei!